Sfântul Cuvios Ioanichie s-a născut din părinţi evlavioşi în părţile Muscelului şi din fragedă tinereţe, ascultând chemarea lui Hristos, s-a retras în Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă, de pe valea Dâmboviţei, unde s-a călugărit. După ce a deprins vieţuirea monahilor iscusiţi, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peşterile Muntelui Negru Vodă, unde s-a nevoit aproape 50 de ani. O dată pe săptămână, un ucenic al Cuviosului venea să-i aducă pâine şi apă, iar stareţul mănăstirii venea duminica, după Sfânta Liturghie, şi-l spovedea, apoi îl împărtăşea cu Sfintele Taine ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cunoscându-şi dinainte sfârşitul, Sfântul Ioanichie şi-a săpat singur mormântul în peştera sa, incrustându-şi în dreptul capului anul trecerii sale la cele veşnice - 1638. Şi aşezându-se în mormânt, a adormit întru Domnul la 26 iulie, iar un păianjen i-a ţesut deasupra trupului o pânză ca un epitaf.
Din rânduiala dumnezeiască, moaştele sale au fost aflate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în anul 1944, şi aşezate în biserica Mănăstirii Cetăţuia Negru Vodă, judeţul Argeş. În timpul regimului comunist au fost îngropate în pământ, dar, după 1989, când Biserica Ortodoxă Română şi-a recăpătat libertatea, au fost din nou aşezate în sfântul lăcaş de rugăciune al mănăstirii.
Sfânta Muceniţă Paraschevi s-a născut pe vremea împăratului Adrian (117-138) într-un sat care se afla în hotarele Romei celei vechi, din părinţi creştini cu numele Agaton şi Politia. Paraschevi s-a născut în ziua a şasea a săptămânii, adică vineri, şi au numit-o Paraschevi, fiindcă în limba greacă „vineri” se zice „paraschevi”.
După ce părinţii ei au răposat, ea a împărţit săracilor toate averile şi a mers la o mănăstire, luând chipul monahicesc. În acea vreme împărăţea la Roma Antonin Piul (138-161), la care iudeii s-au dus şi au pârât-o, că propovăduieşte pe Iisus Hristos. Auzind acestea, împăratul a poruncit să o aducă înaintea lui, cerându-i să jertfească idolilor. Sfânta Paraschevi a refuzat, iar împăratul a poruncit să o arunce într-un cazan cu smoală şi untdelemn în clocot. Prin puterea lui Dumnezeu, Sfânta se arăta ca şi cum se răcorea, ceea ce l-a făcut pe împărat să o roage să-i arunce în faţă smoală şi ulei, să vadă dacă sunt sau nu fierbinţi. Atunci Sfânta i-a aruncat în faţă, iar împăratul şi-a pierdut îndată vederea. Dar, înfricoşat, a cerut Sfintei să-i redea lumina ochilor.
Atunci Muceniţa s-a rugat şi i-a redat vederea împăratului, care, crezând în Hristos, a eliberat-o. După aceea, Sfânta a mers într-o cetate al cărui dregător se numea Asclipie şi care a întemniţat-o pentru propovăduirea sa. A chinuit-o îndelung, dar Mântuitorul a cercetat-o în temniţă şi i-a vindecat rănile. A doua zi a fost dusă în templul lui Apolo, dar Sfânta, rugându-se, a făcut să cadă la pământ statuile idolilor, apoi a mers în alte locuri la propovăduire. În cele din urmă a ajuns la cetatea Tempi, din Grecia, unde era dregător un anume Tarasie. Acesta, aflând că Sfânta este în cetate, a chemat-o înaintea scaunului său de judecată şi a întrebat-o despre credinţa sa, iar ea a răspuns că este creştină şi a mărturisit că Hristos este Dumnezeul adevărat.
Atunci dregătorul a poruncit să fie adus un cazan de aramă plin cu untdelemn, smoală şi plumb, să se aprindă foc sub el, iar Sfânta să fie aruncată în el. Dar, venind un înger al lui Dumnezeu, a stins focul şi a răcorit cazanul, iar Sfânta a rămas nevătămată. Văzând această minune, dregătorul a supus-o la mai multe chinuri, însă Sfânta a rămas neatinsă şi nici credinţa ei cea tare n-au putut să o clintească. Mai pe urmă i-a tăiat capul cu sabia, iar sufletul ei s-a înălţat la veşnicele lăcaşuri, în anul 140. Moaştele ei s-au arătat izvor de multe tămăduiri şi minuni pentru toţi cei ce vin la ele cu credinţă, fiind mai ales cunoscute pentru darul de a vindeca bolile ochilor. Unele părţi din sfintele ei moaşte se află şi în ţara noastră, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, precum şi în alte biserici şi mănăstiri.
