A ajuns Adib acasă respira greu şi obosit. A intrat în camera lui, a închis uşa, s-a aşezat îngrijorat, vorbind singur: „Of, limba mea, ai stricat relaţiile mele cu prietenii; cu ce faţă acum am să mă uit la ei, mi-ai stricat imaginea ! De câte ori i-ai înfuriat pe mama şi pe fraţii mei, pe profesori şi colegi ! Te-am vrut arma mea dar m-ai decepţionat şi mi-ai înjunghiat prietenii. Nu te voi mai asculta de acum şi o să te pedepsesc de câte ori greşeşti. Păcatul tău acum este foarte mare iar pedeapsa ta în aceeaşi măsură !”.

A întins Adib limba lui afara şi a muşcat-o tare, strigând de durere iar apoi a fost tăcere. A auzit mama lui Adib strigătul şi s-a grăbit să ajungă în camera fiului ei. Când a deschis uşa, l-a văzut pe Adib căzut pe jos iar limba lui sângera. Mama lui s-a aplecat asupra lui şi a spus cu milă:
-Cine ţi-a făcut asta ?
A deschis Adib ochii, ca florile vestejite, ce tânjeau după mama lui după care, i-a închis la loc.

Mama lui l-a întrebat din nou:
-Spune-mi, ce s-a întâmplat cu tine, dragul meu ?
Nu era Adib în măsură să vorbească, a scos afară limba rănită  şi a arătat păţania lui. Mama a ieşit imediat afară şi a adus un pansament steril, încercând din greu să-i oprească sângerarea.
După acest incident, a lipsit motivat timp de trei zile de la şcoală, şi atunci când a devenit capabil să vorbească, mama lui l-a întrebat:
-Spune-mi acum, ce s-a întâmplat cu tine?
-Mi-am muşcat cu dinţii limba.
-De ce şi în asemenea hal ?
-Pentru că este prea lungă şi supără oamenii dragi mie.

Mama lui a spus:
-Dragul meu, dacă vrei să nu superi pe oameni, măsoară-ţi cuvintele, înainte să vorbeşti.
-Dar am limba prea lungă, vorbeşte fără mine, şi nu ştiu s-o fac să tacă!-a răspuns băiatul.
-Trebuie să înveţi. Cine vorbeşte frumos şi-i respectă pe cei din jur, este respectat şi iubit.
-Dacă reuşesc, voi câştiga prietenia şi dragostea oamenilor din jurul meu ?
-Cu siguranţă, a răspuns mama lui.

A sunat soneria şi mama lui Adib s-a dus să vadă cine este la poartă. A deschis uşa, erau câţiva copii, care au spus:
-Noi suntem colegii lui Adib, am venit să-l vizităm.
-Bine aţi venit, vă rog, poftiţi înăuntru.
Au intrat unul câte unul, cu cadouri în mâini. Când i-a văzut Adib, a sărit din pat de bucurie şi s-au îmbrăţişat reciproc şi s-au bucurat nespus.
Au întrebat copiii pe Adib:
-De ce ţi-ai muşcat limba ?
-Deoarece vorbea mereu aiurea şi v-am supărat deseori.
-O, te-am iertat de atunci şi ne-a fost dor de tine in şcoală, au spus colegii.

A lăcrimat atunci Adib. Colegii lui i-au şters lacrima, au început să glumească împreună, până ce strălucea faţa lui Adib de bucurie. După un timp, copiii şi-au luat rămas bun şi au plecat, nu înainte de a le promite Adib că a doua zi se vor întâlni la şcoală.

S-a întors Adib la şcoală chiar de a doua zi dar nu a revenit la vechiul comportament; s-a obişnuit cu vorbele bune şi calde şi a descoperit impactul lui magic asupra prietenilor lui. Bara Haki Abdulbaki

GALERIE FOTO