Prezentându-vă materialul de mai jos, port în mine o mare vină, considerându-mă într-un fel vinovată, lucru pe care nu mi-l pot ierta, dat faptului că luând interviul alăturat şi prezentat publicului nostru, l-am luat unei persoane aflate într-o situaţie delicată, într-o oarecare convalescenţă, lucru pentru început neştiut de mine, şi care bine înţeles cerea o aşa zisă odihnă şi linişte din toate punctele de vedere.
  
Totuşi meritul colegului meu de breaslă, om al presei, cunoscând destul de bine etica scriitoricească, pot spune că, cu toată suferinţa sa, n-a încercat să mă evite sau să ezite, ci din contra doar cu câteva priviri întrebătoare, probabil ne depinzând de el, mi-a răspuns destul de concis şi prietenos. Recunosc, că am păcătuit totuşi într-un fel, iar prin aceste cuvinte doresc să-mi exprim adevăratul regret umanitar, urându-i multă sănătate, prosperitate şi cât de curând iaraşi să ne înfrumuseţeze simţurile noastre prin scrisul său mult apreciat de cititori şi chiar de colegii săi. Multă sănătate domnule doctor Haimovici!

Mă plimbam alene prin aulele majestoase şi aleiele înverzite pline de vile a celebrei Universităţi din Carolina de Nord, cu gândul că în trecut eram şi eu o frecventă plimbăreaţă şi clientă în calitate de studentă bursieră ale acestor locuri magnifice înscrise adâng în viaţa mea. Dar ca un făcut în plină animaţie, mai mult tinerească ce se perindă pe aici, parcă aud venit din depărtare un schimb de cuvinte prinse în priza pavilioanelor urechilor, fapt care pentru moment m-a trezit la o aşa zisa adevărată realitate, dându-mi seama că cei de lângă mine sunt de ai mei, vorbesc limba lui Creangă şi Eminescu, cu alte cuvinte sunt români chiar de ai mei. Specific de la început că limba noastră cu care am crescut este aici un fapt împlinit cu care suntem obişnuiţi să o ascultăm şi să o auzim frecvent.
 
Persoanele amintite nu se arătau străini de aceste locuri, dar din discuţiile lor intermitente, curiozitatea mea de ziaristă profesionistă, eu fiind şi avocată, licenţiată şi cu doctoratele luate prin universităţiile Nord Americane, m-a făcut să intervin. Ce vreţi parcă ar fi totuşi un simptom că microbul ziaristului trăieşte şi în mine, boală dominantă în meseria noastră zilnică. Partea frumoasă a faţetei s-a realizat chiar de la începutul discuţiilor noastre care se legau cu repezeciune, dându-ne seama că parcă ne-am cunoaşte de când e lumea şi pământul. Eu fără să pomenesc nimic mi-am dat seama că mă găsesc în faţa unor oameni şi pot spune că, ca un făcut printre ei se afla omul, individul care de mult auzisem de el, de la o veritabilă colegă de a mea tot din  breasla scritoricească pe numele Paloma, şi care m-a îndemnat, mi-a vorbit mult de dânsul, şi eu la rândul meu am căutat şi doream să-l cunosc, chiar să-l întâlnesc. Să zic că îl căutasem, nu ştiu, dar nici prin gând nu mi-am închipuit că îl voi găsi în astfel de împrejurări. Dar, Doamne Ajută! Nu am fost dezamăgită.

Mi-am dat seama chiar de la început, că acesta frumoasă şi înteresantă pereche, Sara şi Iosef Haimovici, împreună cu fiica lor Anita sunt veniţi tocmai  din îndepărtatul Israel şi aşteaptau pot spune destul de înfriguraţi, nerăbdători, înconjuraţi probabil de prieteni apropiaţi sau chiar de rude, fapt cu care m-am şi lămurit mai târziu. Era vorba de o vizită medicală programată la un renumit profesor din domeniul aşa zis, după aprecierea mea, al aparatului locomotor, fapt care l-am dedus că omul meu era sprijinit de un asa zis “baston de mareşal”, cum îi plăcea mai tîrziu să se exprime, iar alăturea se distingea şi un căruţ pe rotile pentru eventualitate.

Cu scuzele de rigoare, dându-mi totuşi seama că probabil nu-i momentul potrivit dar cu speranţa mai mult decât precisă că nu greşesc si nu voi fi refuzată, iar meseria înăscută în mine dându-şi frâu liber, mi-am făcut aşa zisul curaj întrebândul direct:
  
Lory Caspi: Sunteţi cumva doctorul dentist Haimovici Ioju din Israel?
Răspunsul fiind cel aşteptat, mi-am permis să continuă.
Ioju Haimovici: Da doamnă, nu aţi greşit şi sunt persoana în cauză. Dar cu cine am onoarea?
  
L.C.: Mă numesc Lory Caspy şi de mult doream să vă contractez şi să schimb câteva cuvinte cu persoana dumneavoastră şi cu această ocazie vă transmit cele mai calde aprecieri şi urările de bine de la o bună prietenă şi colegă de a mea, Paloma Lăpuşneanu pe care o cunoaşteţi, ea momentan se găseşte prin Nordul Europei. Sunt o corespondentă frecventă al mai multor cotidiene de aici, am preluat munca ei şi îmi duc activitatea pe aceste meleaguri iar eu la rândul meu citindu-vă prin mai multe ziare şi revistele noastre, dorinţa m-a făcut şi pe mine, să vă contractez şi poate chiar să colaborăm, amintindu-vă cu mult drag, că din partea mamei sunt o vajnică moldoveancă şi pe deasupra şi dorohoiancă.
I.H.: Vă mulţumesc pentru aceste cuvinte mari şi frumoase şi să ştiţi că nu-mi place şi parcă nu am talent să acord aceste aşa zise interviuri fugitive, să zicem nepregătite. In fine… fie!.
  
L.C.: Da, aveţi dreptate. Nu din rea voinţa v-am oprit aşa instantaneu. Parcă voiam să fiu mai sigur că sunteţi persoana mult căutată, mult dorită şi care ca orice cititor vă apreciez mai tot ce scrieţi.
I.H.: Vă mulţumesc, dar totuşi nu prea înţeleg!
   
L.C.: Domnule dragă, dacă îmi permiteţi să mă adresez aşa. Cu toată dragostea pe care v-o port, nu ştiu totuşi cum să mă adresez, doctor, scriitor, ziarist sau dece nu publicist. Totuşi, repet, mă numesc LORY CASPI, colaboratoare permanentă la mai multe jurnale cu specific şi pur românesc. Semnez de obicei folosind multe pseodonime prin mai multe cotidiene de aici. Noi românii suntem o comunitate mare şi oamenii necitesc. Amintesc că şi materialele dumneavoastră prezintă  o mare apreciere.
I.H.: Iaraşi odată vă mulţumesc şi am impresia că mă veţi supune la un adevărat interogatoriu, iar eu mă găsesc aici într-o ipostază c-am neconvenabilă. Totuşi de refuzat nu voi îndrăzni. Fac parte şi eu din tagma acestor profesionişti şi ştiu din experienţă că de ei nu poţi scapa destul de uşor. Dar, totuşi vă rog nu mult, pentru că repet mă găsesc aici pentru un motiv destul de major, adică gânditi-vă, că am făcut drumul, numai si numai datorită stării mele de sănătate!.

L.C.: Documentandu-mă ştiu că sunteţi săvenean prin naştere, iar războiul, prigoana contra evreilor, evacurea forţată, etc a creiat strămutarea familiei la Dorohoi, unde aţi trăit mai toată viaţa, iar Iaşul va călăuzit cariera. 
I.H.: Da, totul este întocmai. La Iaşi am făcut Şcoala Dentară şi Stomatologia la lnstitutul Medico-Farmaceutic din Iaşi. Mă pot lauda că eu cu cunoscuta profesoară doctor Andrei Mirela în jurul aniilor 1963-1964 am înfiinţat şi chiar fondat la această facultate Disciplina de Propedeutică Stomatologică, un fel de Semiologie Medicală la studenţii de medicină generală şi pediatrie. Un exemplu tipic care spune multe şi nu necesită alte întrebări sau comentarii, printre altele, eu cu dânsa am cărat prin mijlocul străzilor Iaşului chiar butelile de gaz de la casele noastre pentru uzul lucrărilor practice ale studenţilor. Numai vorbesc de aranjările interioare ale celor 2 sau 3 săli de lucrări practice care se găseau la subsolul cunoscutei clinici a III-a medicală (Clinica academicianului profesor Enescu) unde domnea semi întunericul, circulând de multe ori în voie şi nişte şobolani albi, folosiţi probabil de predecesorii noştrii pentru diverse experinţe.
  
L.C.: Aţi fost apreciat?
I.H.: C-am nu înţeleg întrebarea, dar pot să vă informez că am funcţionat având multe funcţii de răspundere, atât didactice cât şi administrative, iar pentru pretenţioasa şi cunoscuta doamnă prof. dr. Andrei Mirela, eram aşa zisa „mâna dreaptă”. Cu alte cuvinte numai în mine avea aşa numita încredere oarbă iar în problemele majore care se iveau se sfătuia numai cu mine. Ca fapt complimentar această Disciplină Stomatologică era acreditată primelor 2 ani şi jumătate de studii stomatologice, iar a trece de această disciplină, vorba studenţilor, era ca si cum ai fi ieşit deja medic. Sper că m-aţi înţeles!?.

L. C.: După toate acestea am impresia că totuşi la Iaşi v-aţi format cu adevărat.
I. H.: Complectamente inexact. M-am format în oraşul meu de suflet şi de inimă, Dorohoi. La Iaşi pot spune că m-am realizat. Aici mi-am făcut studiile concomitent cu munca universitară şi profesională. Am fost şi profesor principal şi la Colegiul de Tehnică Dentară, iar pentru a practica propriu zis şi profesia mea am lucrat şi la Centrul Stomatologic Nr. 2 de pe Aleia Rozelor din Cartierul Nicolina. Dar lucrul cel mai important din viaţa mea, aici mi-am realizat şi întemeiat familia mult dorită. In timpul studiilor am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, Sara, botoşeneancă la origine, ea fiind şi una din fostele studente şi eleve de a mea. Fiica noastră Anita născută la Iaşi este astăzi o cunoscută specialistă în Psihologia Medicală la un mare Centru Medical, in speţă un spital din Tel Aviv, având şi o clinică privată de specialitate chiar în mijlocul marei metropole a Israelului.

L.C.: Mulţumesc pentru aceste informaţii şi lucruri neştiute şi interesante care atât pentru mine şi cred că şi pentru mulţi alţii sunt probabil complect necunoscute, iar faptul că astăzi aţi devenit pot zice cunoscut fiind onorat cu numeroase diplome şi premii pentru scrierile ce le scoateţi, toate la un loc, cărţile şi îndeosebi, publicistica şi eseurile realizate întregesc şi complectează probabil destul de eficace şi veridic perioada de când v-aţi pensionat. Cred şi afirm cu precizie după mica noastră discuţie, după mine destul de fructoasă şi chiar informativă, iar eu având chiar încă întrebări ce vi le-aşi mai pune, dar din discuţiile purtate cu soţia, fiica şi prietenii de faţă, înţeleg că totuşi trebuie să mă retrag, văzându-vă şi puţin agitat şi vă cred că staţi pe ghimpi, iar privirile fiindu-vă îndreptate şi atenţionate spre celebritatea medicală ce o aşteptaţi, rămîne ca eu să vă urez multă, multă sănătate, putere de muncă în viitor, şi să puteţi continua în voie şi în continuare anii rodnici ai pensionarii dvs.  Dar, totuşi îmi permit să vă întreb o ultimă întrebare: unde aţi vrea să vă apară această mică discuţie avută cu mine.
I.H. : Unde creţi de cuvinţă, mă refer la presa cu care colaboraţi, dar dacă totuşi m-aţi întrebat şi dacă vă este posibil  la Dorohoi în prestigiosul - DOROHOI NEWS -, publicaţie devenită într-un fel o alinare a amintirilor pentru trecutul meu dorohoian.

L.C. : Iarăşi odată vă mulţumesc pentru tot.

GALERIE FOTO