Într-o seară, mă plimbam pe malul mării. Era toamnă târzie şi un ceas târziu din noapte. Îmi făcusem un obicei să mă plimb pe plajă singur, doar cu gândurile mele. Deodată, văd o doamnă bătrână stând pe plajă.

Am trecut pe lângă ea dar am devenit curios să ştiu ce este cu ea la ora aceea târzie pe malul mării şi pe cine aşteptă. M-am întors şi m-am apropiat de ea salutând-o frumos şi am întrebat-o dacă aşteaptă pe cineva. Mi-a răspuns că băiatul său a plecat şi i-a spus să-l aştepte că va veni să o ia. M-au cuprins îndoielile, mai ales când am zărit o hârtie lângă femeie.

Am plecat mai departe. După mult timp, m-am întors pe acelaşi drum şi iar am văzut femeia cea bătrână aşteptând pe malul mării, care mi-a spus că încă aşteaptă să vină băiatul ei ca s-o ia acasă. Ea m-a rugat dacă pot să citesc hârtia, pe care o avea alături

Am început a citi şi am rămas şocat. Scria acolo că cine o găseşte pe mama lui, s-o ducă la cel mai apropiat azil ! M-am gândit că copiii mei n-au bunici, că i-au pierdut de curând, aşa că am explicat bătrânei cum stau lucrurile şi am invitat-o acasă la noi. S-au bucurat copiii mei de noua lor bunică care, şi acum, trăieşte cu noi. Ea pare mulţumită doar că, din când în când, mă întreabă oare ce mai face băiatul ei.

Fraţilor, să nu credeţi că această poveste este o fantazie; lumea este plină de astfel de poveşti, vizitaţi spitalele şi azilul din oraş şi o să vedeţi.

Oare nu merită părinţii noştri care ne-au crescut să trăiască în linişte şi pace la bătrâneţe ? Nu uitaţi că şi noi devenim la rândul nostru bunici şi bătrâni. Bara Haki Abdulbaki

GALERIE FOTO