Dorohoi, ora 5 dimineața. Gara din Iași încă doarme când urc în tren cu o cafea prea mare pentru ora asta și laptopul îndesat în rucsac. Patru ore mai târziu, cobor într-un oraș liniștit, aproape suspendat într-o dimineață rece, cu cerul apăsat de nori și străzi care par că încă nu s-au trezit de tot. Drumul spre bibliotecă urcă ușor, iar liniștea e atât de densă încât îți auzi pașii.

În fața clădirii, aproape timidă, stă o mini-bibliotecă de exterior. Câteva cărți lăsate acolo, pentru oricine trece. Ca o invitație. Sau poate ca un semn de întrebare: „Știi că locul ăsta există?” Pentru că adevărul e simplu și puțin incomod: sunt oameni în Dorohoi care nu știu că biblioteca orașului lor încă funcționează. Și totuși, există și rezistă.

Povestea ei începe în 1868, odată cu reformele lui Cuza și apariția învățământului public obligatoriu. Atunci apar și primele biblioteci școlare. La Dorohoi, începutul a fost modest: 100 de lei și, doi ani mai târziu, o donație de 42 de cărți de la medicul Constantin Vârnav, un nume rar pentru acea vreme, cu studii la Pesta și drept de practică în toată Moldova. Primele volume nu erau doar cărți obișnuite. Printre ele se aflau și lucrări inspirate din remedii populare, semn că biblioteca nu era doar un loc al culturii, ci și al cunoașterii practice. De aici, biblioteca crește încet, din donații, din inițiative, din oameni.

Mult timp, biblioteca a funcționat în interiorul școlilor, legată direct de educație: de la Școala de băieți „Gheorghe Asachi” până la alte instituții locale care au ținut în viață lectura. În paralel, orașul avea mai multe nuclee de lectură: o bibliotecă a primăriei, una a Ateneului Român din Dorohoi, cu donații venite chiar de la familia regală, și inițiative culturale locale care încercau să țină vie ideea de comunitate în jurul cărții.

Trece prin răscoala din 1907, când clădirea ajunge să adăpostească jandarmi. Trece prin perioada interbelică, când primește donații de la Carol I, Ferdinand și Regina Maria. În anii ’20, toate bibliotecile din Dorohoi se unesc într-una singură, inaugurată în prezența deputatului Ion Pilat. Apoi vin vremuri mai grele: comunismul, cenzura, cărți dispărute, pagini rupte. După 1948, direcția se schimbă. Apar bibliotecile ARLUS, dominate de ideologia vremii, iar multe dintre cărțile vechi dispar, fie interzise, fie transferate. Din unele volume rămân doar urme: pagini lipsă, portrete decupate, fragmente de istorie șterse. „Am avut volume cu autografe rare care au fost transferate sau pur și simplu pierdute”, îmi spune doamna Anisia Luminița, bibliotecară de peste 30 de ani, cea care cunoaște cel mai bine istoria locului și a scris chiar o carte despre ea. Printre volumele pierdute se numărau și lucrări cu semnături ale unor autori români importanți, manuale dinainte de 1940 sau reviste culturale care documentau viața intelectuală a Dorohoiului. 

Astăzi, biblioteca funcționează într-o clădire vizavi de Muzeul de Științe ale Naturii, împărțită cu Poliția Locală. Dincolo de ușile vechi de lemn, universul se schimbă. Mirosul de carte veche și nouă se amestecă cu cel de cafea și ceai, iar spațiul nu mai pare o instituție, ci un loc locuit.

„Nu au nicio taină aici. Sertarele noastre sunt și sertarele lor”, spun doamnele bibliotecare Luminița Anisia și Marcela Munteanu. Nu există granițe clare între copii și cei care lucrează aici. Copiii circulă liberi printre rafturi, își pun singuri ștampilele, se agață de bibliotecare ca de niște bunici adoptive. O fetiță de șapte ani, Natalia, răsfoiește liniștită o carte. Vine des cu mama ei, care participă la șezătoare. „Ai o carte preferată?” o întreb. „Nu. Îmi plac toate.”

Ritmul nu e constant. La începutul săptămânii, biblioteca se umple. Lunea vin cei mai mulți, poate pentru că e în drum, poate pentru că e începutul. Poate că oamenii merg să își plătească facturile sau taxele și biblioteca le este în drum. Spre final, liniștea revine.

În biblioteca asta se întâmplă un paradox: adulții caută autori contemporani, încercând să înțeleagă generațiile tinere, iar adolescenții descoperă Dostoievski și Kafka. Se spune des că nu se mai citește. Dar aici realitatea contrazice ideea asta. Oamenii încă citesc, doar că altfel. Unii vin la bibliotecă, alții își construiesc propriile biblioteci acasă. Cluburile au devenit un punct de întâlnire pentru toate vârstele. Elevi de liceu discută despre cărți contemporane, dar și despre clasici precum Dostoievski, în timp ce adulții caută să înțeleagă perspectiva tinerilor. Într-un fel, biblioteca devine un spațiu de dialog între generații.

La clubul „Bookies”, coordonat de fosta mea profesoară de franceză din liceu, doamna Gretti, elevii citesc, dezbat și rămân după ore din proprie inițiativă. „Decât să stau la fumat afară, mai bine citesc o carte”, i-a spus un elev. Proiectul „Bookies”, un club de lectură născut acum cinci ani, imediat după pandemie. Ideea a pornit simplu: să ofere copiilor un spațiu sigur și plăcut pentru lectură, departe de tentațiile care îi pot distrage acasă. Observând elevi care citeau Dostoevski sau Platon pentru a evita problemele de afară, coordonatoarea a lansat inițiativa sub forma unui grup mic, care s-a extins rapid pe măsură ce interesul copiilor creștea.

Întâlnirile au o structură clară: se alege o carte comună, se citește împreună și apoi se discută despre ce le-a plăcut, citatele preferate sau personajele favorite. Sesiunile pot dura peste o oră, uneori chiar trei sau patru, iar pentru a motiva participanții se oferă mici premii: semne de carte, pixuri, lumânări parfumate, toate cumpărate din banii doamnei profesoare. Clubul are și o componentă digitală: pe Classroom, Instagram sau TikTok, elevii postează citate, impresii sau recomandări.

Atmosfera e caldă și relaxată, chiar și pentru elevii agitați sau mai puțin obișnuiți cu cititul. Se dezvoltă un sentiment puternic de comunitate: discută despre personaje, se ajută reciproc să înțeleagă cărțile și trec prin toate genurile literare: de la clasici și SF, la cărți motivaționale sau pentru adolescenți. În plus, clubul include activități conexe: vizionări de filme după cărți pentru comparații și implicarea în activitățile bibliotecii.

Efectele nu sunt doar literare: elevii învață autodisciplină, empatie și își lărgesc cultura generală. Coordonatoarea citește simultan cu ei, inspirându-i prin exemplul propriu. Chiar și când apar obstacole,  probleme financiare sau program încărcat, dorința de a participa rămâne puternică. În Bookies, lectura nu e doar un hobby; e o experiență de viață care le schimbă modul de a gândi și de a simți.

În aceeași zi în care ajung, are loc șezătoarea. O întâlnire o dată la două săptămâni, unde vin femei din oraș și din satele din jur. Cu prăjituri, sucuri, fire colorate și răbdare. Își arată lucrările, își dau sfaturi, învață unele de la altele. „Secretul e să nu crești bârfă”, spune una dintre ele. „Nu avem timp de asta.”

Acolo o cunosc pe Mariana Adăscăliței, poetă. O întreb cum ar descrie poezia într-un singur cuvânt. Se gândește puțin. „O lacrimă.”

Astăzi nu mai scrie. Nu pentru că nu ar mai avea ce spune, ci pentru că, la un moment dat, poeziile ei au fost folosite fără să fie întrebată, publicate, preluate fără numele ei. De atunci, tăcerea a devenit o formă de protecție.

Există și un club de poezie, născut aproape întâmplător, în septembrie, în timpul Zilelor Dorohoiului. La început au fost șase oameni, adunați dintr-o invitație simplă: „Hai și tu, știu că scrii.” S-au întâlnit într-un spațiu mic, cu vârste și perspective diferite, și au început cu jocuri: cuvinte-cheie legate de oraș, exerciții care să-i ajute să intre în starea de a scrie. Nimeni nu știa atunci că nu va rămâne doar o întâlnire.

Dar a rămas.

În octombrie, clubul apărea deja în programul bibliotecii. Au urmat lansări de carte, întâlniri, seri în care elevi care nu citiseră niciodată în fața altora au prins curaj și au spus, pentru prima dată, cu voce tare, ce scriau. În decembrie au făcut chiar și un Secret Santa, fără presiune, fără reguli stricte, doar cu ideea de a fi împreună. În ianuarie, de ziua lui Eminescu, au citit, au recitat, au descoperit.

La întâlniri, nu contează forma. Unii scriu cu rimă, alții în vers alb, alții experimental. Nu există corect sau greșit. Nu trebuie să fie perfect. Este un loc în care oamenii vin cu rețineri și pleacă fără ele. Un loc în care înveți nu doar să scrii, ci să ai curaj.

„Biblioteca este inima orașului”, spune cineva. „Iar activitățile astea sunt felul în care respiră.” Într-un spațiu care pare static: rafturi, cărți, liniște, oamenii aduc mișcare. Versuri, emoții, curaj.

Într-una dintre încăperi, spațiul capătă o altă greutate: camera de numismatică. Aici, trecutul nu mai e doar în cărți, ci și în obiecte: monede, medalii, documente. Tot aici se regăsesc volumele „Lepturariului” lui Aron Pumnul din anii 1860, cărți din seria Elenei Condei, dar și un portret al lui Eminescu și lucrări inspirate din folclorul românesc. Toate adunate în timp, uneori din donații, alteori din banii proprii ai bibliotecarelor. Pe lângă acestea, sunt documente care atestă activitatea culturală din secolul XIX și începutul secolului XX, precum registre de donații, planuri de organizare a lecturilor publice și însemnări ale profesorilor locali care au contribuit la viața intelectuală a orașului. Fiecare obiect și volum spune o poveste despre oameni și vremuri dispărute.

Pe holul bibliotecii, galeria de artă semnată de Ion Livadaru te face să încetinești fără să-ți dai seama.

În anii ’70, biblioteca avea chiar și o ludotecă, iar fostul director construise manual un aparat care putea reda mai multe discuri de vinil. Copiii ascultau în căști, o experiență rară la vremea respectivă, aproape futuristă pentru un oraș mic.

Nici pandemia nu a oprit complet fluxul. Când biblioteca era pe punctul de a se închide, oamenii sunau să întrebe dacă mai pot veni după cărți. Unii veneau chiar și atunci, cât se putea. Nevoia de a citi nu dispăruse.

Munca doamnelor bibliotecare nu e simplă. Stând de vorbă cu doamna Marcela, aceasta îmi povestește puțin despre munca de bibliotecar care, deși pare ușoară din exterior, e mult mai amplă în interior: „Fiecare carte trebuie știută, găsită, înregistrată, păstrată. Fondurile sunt mici, venite de la primărie, iar restul se construiește din inițiativă”. În 2010, programul Biblionet, susținut de fundația Bill și Melinda Gates, a adus un val de oameni și a deschis biblioteca spre digital. Dar dincolo de proiecte, rămâne același lucru: oamenii.

O adolescentă pregătește lansarea primului ei volum de poezii. O femeie croșetează pentru viitorii nepoți. Un copil își pune singur ștampila pe fișă. Două bibliotecare, Marcela Munteanu și Luminița Anisia, după 30 de ani de muncă, încă luptă pentru locul ăsta. Poate nu mai e ca atunci. Poate nu mai are aceeași aglomerație sau același statut. Dar nu a dispărut. Într-un oraș în care unii nici nu știu că există, biblioteca continuă să respire. Nu din fonduri sau proiecte. Ci din oameni. Pentru ele, biblioteca nu e un loc de muncă, este acasă. Și acasă nu se abandonează.

Editorial – de Antonia Zugravu

GALERIE FOTO