Sfânta Măndălina s-a născut în anul 1895, la 22 noiembrie, într-o familie de oameni credincioși din satul Șciubic. Tatăl ei, Milenko Ilić, era de neam sârb, iar mama, Milca, româncă din vechea familie Cătălinici venită din Transilvania. La botez a primit numele de Măndălina (Magdalena), semn al chemării ei spre o viață de smerenie și slujire. Din fragedă pruncie, a arătat dragoste pentru rugăciune și Biserică. Deși în acele vremuri fetele nu erau încurajate să studieze, ea a învățat carte, primind de la Dumnezeu darul înțelepciunii și al credinței nestrămutate. La vârsta de 19 ani, în ziua Întâmpinării Domnului, s-a măritat în satul românesc vecin Mălainița. Dar voia Domnului a fost alta: soțul ei, Miloș, a căzut în Primul Război Mondial, lăsând-o văduvă cu un copil mic. Atunci, Sfânta Măndălina și-a întărit credința, zicând mereu: „Vede Dumnezeu”, cuvânt care i-a devenit pecete sufletească.
În timpul ocupației bulgare (1915-1918), preoții au fost arestați și uciși, iar biserica din Șciubic a rămas fără păstori. Atunci, Sfânta Măndălina, prin harul lui Hristos, a ținut strana bisericii, păstrând flacăra credinței aprinsă. În vremuri de întuneric spiritual, ea, cunoscând bine atât româna, cât și sârba, a fost punte între popoare și mângâiere pentru credincioși. Și astfel s-a făcut pe sine și punte între pământ și Cer, ca o aleasă a lui Dumnezeu și mijlocitoarea la Tronul Ceresc. Prin geruri, furtuni și arșițe, mergea neobosită câte 5 kilometri pe jos până la biserică, ca să citească și să cânte la slujbe. Episcopii, văzând smerenia și râvna ei, i-au dat voie să intre în altar – lucru neobișnuit pentru femei în acele vremuri.
Trăind ca o călugăriță în lume, postea mereu, se ruga noaptea și îndruma oamenii spre legea lui Dumnezeu. Mulți nu știau care erau sărbătorile sau posturile, dar ea le povestea cu blândețe, zicând de fiecare dată: „Vede Dumnezeu”. Când păzea oile, citea din cărțile sfinte, iar locul unde se ruga a fost mai târziu ales pentru clădirea unei mănăstiri – semn că Dumnezeu a primit osârdia ei. La 15 octombrie 1962, cu o lumânare în mână și făcându-și cruce până în ultima clipă, Sfânta Măndălina a trecut la Domnul. Slujba de înmormântare a fost oficiată în catedrala din Negotin, cu mulți preoți și călugări, iar lumea a mărturisit: „A fost o sfântă! Nu s-a mai născut una ca ea!” Moaștele ei se află astăzi în biserica mănăstirii Mălainița, fiind cinstite cu evlavie de credincioșii români și sârbi.
Pe locul unde păștea oile și se ruga, s-a ridicat o mănăstire, iar copiii care se ascundeau în tufe să o vadă mergând la biserică au rămas cu amintirea rugăciunilor ei neîncetate.
A fost canonizată ca sfântă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 1 iulie 2025, cu titulatura „Sfânta Magdalena de la Mălainița” și prăznuirea în ziua de 15 octombrie.
