În Duminica Tuturor Sfinților Români sunt amintiți și cinstiți cu evlavie sfinții ierarhi, preoți și diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au săvârșit mucenicește și au mărturisit dreapta credință, făcându-se apărători până la jertfelnicie ai credinței noastre strămoșești, ai neamului și ai țării noastre; sfinții cuvioși și cuvioase care s-au săvârșit trăind în deplină ascultare și smerenie viața călugărească, fiind – prin pilda vieții lor și prin rugăciune – cei care au hrănit duhovnicește pe mulți dreptcredincioși; sfinții martiri din orice treaptă harică sau stare obștească și toți aceia care prin pătimirile și sângele lor martiric au primit cununa sfințeniei; sfinții români uciși de oștile păgâne sau ale altor asupritori care au amenințat neatârnarea vetrei străbune de-a lungul veacurilor, precum și cei care au căzut în luptă cu aceștia sau în amara robie pentru credință, Biserică și neam; sfinții care s-au săvârșit luptând cu arma cuvântului pentru apărarea credinței, a Bisericii Ortodoxe și a binecredincioșilor ei fii. Dintre aceștia trebuie să-i considerăm și pe cei care au murit pentru credință în închisorile comuniste. Ei se adaugă celorlalți sfinți creștini ortodocși români din toate timpurile și din toate locurile, știuți și neștiuți, care i-au făcut pe fiii Bisericii noastre să sporească în dragostea pentru Hristos, în fapta bună, în rugăciune și în virtutea creștină.
Încă din anul 1992, Duminica a II-a după Rusalii este afierosită de Sfântul Sinod Tuturor Sfinților Români, ca semn al lucrării Sfântului Duh în Biserica neamului nostru.
Este cunoscut faptul că, încă din primele secole, Bisericile țineau evidențele sfinților locali. În acest sens, se întocmeau liste pe care comunitățile creștine – Bisericile locale – le schimbau între ele pentru a-i sărbători liturgic. Pe lângă numele și ziua adormirii lor, listele mai cuprindeau pe scurt viața lor, faptele prin care s-au distins, felul morții și minunile săvârșite în timpul vieții sau după moarte. Circulația de care s-au bucurat aceste liste – sinaxare – a condus la generalizarea acestor evidențe, atât în Biserica de Răsărit, cât și în cea de Apus.
La început, aceste liste îi cuprindeau doar pe martiri. De aici și numele de martirologii. Însă cu timpul, în aceste martirologii au început să fie trecuți apostolii, mărturisitorii, profeții, ierarhii și dascălii de seamă ai Bisericii, cuvioșii și cuvioasele pustiei, împărații și dregătorii creștini etc. Crescând numărul sfinților înscriși în martirologii, acestea au fost prescurtate sub forma calendarelor, pentru orientarea vieții religioase a creștinilor.
Înscrierea zilelor de pomenire a sfinților în calendare a echivalat cu o recunoaștere oficială a cultului sfinților respectivi. Ulterior, s-au redactat viețile lor pe larg, precum și slujbele, care au fost introduse în cărțile de cult ale Bisericii. Atunci, ca de altfel și acum, Biserica a considerat pătimirea pentru Hristos – mucenicia – drept cea mai neîndoielnică dovadă a credinței și sfințeniei. Acesteia i se mai adaugă viața aleasă, darul facerii de minuni, dreapta mărturisire a credinței și, nu în ultimul rând, nestricăciunea (neputrezirea) trupurilor.
