Lunea Paştelui mai era numită şi Ziua Vălăritului sau Ziua Udatului, obişnuindu-se ca acum flăcăii să ude cu apă pe fetele mari, iar băieţandrii pe fetiţe. Mai demult, flăcăii erau organizaţi în cete, având ca şef un vătaf; umblau prin sat cu lăutari după ei, oprindu-se mai ales la casele fetelor mari, aici făcând urări adecvate momentului; în casă, fata era jucată, răsplata flăcăilor constând în ouă roşii; în timp, această veritabilă colindă s-a transformat foarte mult, din ea rămânând numai obiceiul udatului.

Astfel, dis-de-dimineaţă, flăcăii iau o cofă plină cu apă neîncepută şi încercă să ude fetele chiar în patul acestora; alteori, pândeau fetele când ieşeau din casă, le luau pe sus şi le duceau la o fântână sau un pârâu, aici turnând pe ele câteva cofe de apă sau aruncându-le pur şi simplu în pârâu; fetele se făceau că se supără, însă erau tare bucuroase de un ase­menea tratament care, spu­neau ele, le vestea măritişul chiar în acel an. Bineînţeles, fetele nu rămâneau datoare flăcăilor, căci obiceiul cerea ca a doua zi acestea să-i ude pe flăcăi.

Pe vremuri, după ce flăcăii umblau pe la casele fetelor se adunau cu toţii la scrânciob, aici organizându-se o mare petrecere. Se spune că scrânciobul se făcea în amintirea spânzurătorii lui Iuda; la Paştise scotea mai ales scrânciobul mare cu roată, acesta fiind un mijloc foarte căutat prin care se obţineau senzaţii tari, dar şi morţi rapide. Fata sau flăcăul care se dădeau în scrânciob trebuiau să aibă flori în mână, o pietricică pe cap şi un ou roşu în buzunare. Spre finalul petrecerii, pentru a creşte cânepa mare şi frumoasă, în hohotele de râs ale tinerilor, se dădeau în scrânciob şi babele satului.

Aceste două zile ale Paştelui erau rezervate de cei maturi vizitelor pe la rude, vecini şi prieteni, aceste vizite fiind numite altădată Umblatul cu pasca; originea acestor vizite ar data din vremurile când creştinii umblau şi vesteau Învierea Domnului Hristos. Uneori, se obişnuia ca finii să dăruiască la naşi şi cumătrii la cumătri nu numai pască, ci şi colaci. Prin Moldova de nord, ziua a doua era destinată pomenirii morţilor, mai toţi oamenii regăsindu-se în cimitire pe la mormintele rudelor apropiate; în amintirea acestora se cinsteşte vin şi rachiu, dar se aprind şi lumânări pe morminte. Prin aceeaşi zonă a ţării, în ziua a treia se întorceau vizitele făcute în prima zi a Paştelui.

Exista o credinţă potrivit căreia firimiturile care rămâneau de la mesele de Paşti era bine să fie păstrate; îngropate, din ele ar răsări o planta numită cucoană sau maruncă, plantă bună de pisat şi de pus în băutură atunci când o femeie vroia să facă copii. Potrivit tradiţiei, a doua zi de Paşti e voie să se ciocnească ouăle roşii şi „cap cu dos”, a treia zi fiind permisă şi ciocnirea „dos cu dos”, precum şi „coastă cu coastă”.

Acesta este tabloul sumar al trăirii sărbătorii pascale de către moşii şi strămoşii noştri. Dacă mai putem readuce în viaţa noastră câte ceva din practicile şi, mai ales, din spiritul Paştelui de altădată, e tema de meditaţie la care vă invit pe toţi cei care aţi zăbovit cu sufletul asupra acestor rânduri!

GALERIE FOTO